„Joennek a katschak” – tableta jurnalistei Éva RÁCZ de Ziua Limbii Maghiare

Desigur, foarte puțini dintre cititori înțeleg instantaneu la ce mă refer în titlu. Începe de fapt cu ”Hap-hap-hap”, parte care s-ar înțelege mai ușor în mai multe limbi. Este vorba despre o poezioară pentru copii, una care se învață și se recită, se cântă la o vârstă foarte fragedă. Fina mea a primit cărticica despre ”Concertul de la țară” chiar cu ocazia botezului, la 4 luni. La Berlin. Și uite-așa, suntem în miezul subiectului de ziua limbii maghiare, limba mea maternă, pe care am învățat-o de la părinți, bunici, împreună cu nuanțele regionalismelor, cu cuvinte specifice dialectelor pe care ei le-au vorbit.

Versiunea din titlu a poeziei este cea pe care o cântă fiicei sale cvasi-șogorul meu ”echt” german, adică soțul verișoarei mele, născut și crescut în centrul Berlinului (în partea de est de pe vremuri apuse acum 30 de ani). El este cel care se chinuie acum cu limba maghiară, dorind să-i transmită copilei câte ceva din limba și cultura strămoșilor ei ardeleni. Având în vedere că este o limbă considerată grea, care nu se aseamănă cu niciuna pe care vorbește majoritatea berlinezilor, știu că nu-i e ușor și îl admir pentru fiecare cuvânt rostit ungurește de el sau de fetiță, chiar dacă nu le pronunță perfect.

Am citit de multe ori despre faptul că poți învăța orice limbă la o vârstă fragedă. Am văzut familii care și-au crescut copiii folosind practic trei limbi (una era cea maternă, a doua cea paternă, iar a treia cea în care comunicau inițial cei doi), copiii devenind la un moment dat într-adevăr trilingvi. Adică, dacă am încerca, am putea cu toții să învățăm limba celuilalt? Probabil. Dacă ni s-ar fi dat ocazia în copilărie, dacă am fi crescut într-un mediu potrivit, dacă am avea prieteni dintr-o altă etnie etc. Am un exemplu la îndemână: am crescut în Satu Mare, un oraș și o zonă în care mai putem întâlni și azi oameni români care vorbesc frumos ungurește – că viceversa e firesc pentru mine. Am fost la o școală generală de cartier, la secția maghiară, și în pauze am prins multe expresii uzuale pe lângă cuvântul ”streașină” pe care trebuia să o rețin la ora de română, și pentru care am luat prima notă de 9, că nu știam la ce să folosesc expresia neexplicată. Mergând mai departe, am absolvit toate școlile, inclusiv universitatea în limba maghiară, lucrez într-o redacție de limbă maghiară, și iată, totuși pot să formulez un text destul de corect în limba oficială a statului în care trăiesc și în care mi-au trăit și strămoșii. (Îl rog și pe această cale pe redactorul textului să-mi semnaleze toate greșelile, eventual cu roșu. Mulțumesc!)

Ascult de multe ori vorbitorii din presă, de orice limbă, și ce aud mă îngrozește din când în când. Nu pentru că se vorbește despre compiutere și leptopuri, nu pentru că mergem la iventuri și party-uri. Chiar mă uimește adesea faptul că putem să formulăm o propoziție aproape/perfect inteligibilă doar prin folosirea unor cuvinte de legătură din limba respectivă: Joggingul este hobby-ul meu. Postam azi pe ”feisbuc” despre noile widgete. Și aș putea continua cât e ziua de lungă.). Am dat acum exemple din limba română, dar ele ar putea fi și în maghiară. Mai mult, în comunitățile mixte din Ardeal acest mischung se manifestă cel mai mult prin combinații româno-maghiare – și în aceste cazuri este limba mea, maghiara, care pierde.

”Și mama nu se supără. De ce oare?” Am preluat, desigur, o parte dintr-o reclamă, iar în cazul limbii mamele chiar se pot supăra, împreună cu profesorii, preoții sau personajele media care au în comun ceva: limba. Ea poate fi maghiara sau româna, în această situație nu prea contează pentru că este o responsabilitate comună a celor amintiți. Sigur, pe mine mă doare mai tare când maghiara este pocită la televizor, la radio sau în postările de pe internet. Dar e dureros și când preotul de la biserică nu știe să-mi vorbească, și atunci când profesorul de la catedră nu are vocabularul general dezvoltat pentru a le vorbi învățăceilor săi astfel încât să fie un exemplu pentru ei. Pentru că noi toți învățăm prin exemplele văzute, primite. Practic, în copilărie învățăm orice.

Și exact din acest motiv, finuța mea din Germania – dacă nu intervin și alții, poate vorbitori de maghiară, în învățarea limbii maghiare – va rosti cu un accent german poezioara citită de tatăl ei. Dar voi fi fericită dacă o va spune. Și că o va recita este doar o speranță, nu sunt sigur de asta. În această vară, după două zile la Satu Mare l-a întrebat pe tătic, ”wo ist mein kék kiskanál?” (adică jumi-juma nemțește și ungurește: unde e lingurița mea albastră?) Acest episod îmi dă speranțe. Și astfel, poate ne vom înțelege. Că eu am tot încercat să învăț germana, dar cred că maghiara a fost mai ușoară. Știu: nur für mich.

Secţia maghiară a teatrului din Oradea şi publicul său – memoriile unui ritual etnic – studiul sociologului Zsuzsa PLAINER

Studiile despre perioada comunismului românesc şi formele opoziţiei culturale se concentrează în primul rând pe grupurile de elite. Fenomenele sociale şi culturale care implică „oamenii de rând” sunt mult mai puţin cercetate (unul dintre exemplele rare, deşi mai puţin teoretice, este Stratone 2017, iar unul cu valenţe teoretice, Péter 2018). În cele ce urmează voi încerca analiza unui astfel de fenomen: receptarea discursurilor minoritare maghiare de către spectatorii de teatru dintr-o societate locală.

Există o serie de teorii după care teatrul în sine este înţeles ca un ritual performativ (pentru o trecere în revistă a acestor teorii vezi Fischer-Lichte 2005). Acest model, după care actorii (şi alţi oameni de teatru) formează o comunitate simbolică cu audienţa lor, se poate aplica şi la acest material empiric: „[A]ctorii au vrut să ne dea ceva şi noi am simţit acest lucru” (fragment dintr-un interviu), deşi în acest capitol mă voi concentra asupra publicul maghiar al anilor 1980, care va fi conceput ca un agent principal al acestei practici culturale. Însă acest ritual al publicului nu este unul artistic, ci unul social, cu scopuri – culturale – bine definite.

Dintre teoriile adecvate, voi considera abordarea durkheimiană ca fiind cea mai elocventă pentru materialul empiric, deoarece sociologul francez consideră că ritualul este o formă prin care se reuneşte comunitatea (Fischer-Lichte 2005; de Coppet ed. 1992). În concepţia lui Durkheim, există momente în care un grup ajunge într-o stare emoţională plină de pasiuni, devenind „capabil de sentimente şi acţiuni de care nu am fi în stare atunci când ne bazăm pe propriile noastre forţe” (Durkheim 1995: 196). Această experienţă religioasă, sau cvasireligioasă, trăită prin acţiuni colective, adeseori în cadrul unor ceremonii, este denumită de Durkheim stare de efervescenţă (Durkheim 1995: 201). Sentimentul de apartenenţă la o colectivitate îşi are originile în culturile religioase, deşi starea de efervescenţă este o trăsătură întâlnită şi în fenomenele moderne: revoluţii, cuvântări adresate mulţimii etc. (ibidem: 196). În cele ce urmează vom arăta că participarea publicului la aceste spectacolele de teatru a fost o astfel de manifestare a efervescenţei colective.

În discordanţă cu câteva forme ale opoziţiei culturale (Apor, B. – Apor, P. – Horváth ed. 2018; Péter 2018), participarea la spectacolele de teatru era o activitate obişnuită, de rutină, tolerată, chiar încurajată de politica oficială. Spre deosebire de performanţele culturale sau de ocaziile colective ale urmăririi meciurilor de fotbal pe ascuns, vizionarea pieselor avea loc într-un spaţiu public, cunoscut, într-o instituţie a cărei activitate era aprobată şi subvenţionată (măcar parţial) de stat. Mai mult decât atât, în concordanţă cu politicile oficiale, vizionarea spectacolelor (de către public) era o practică frecventată de multe categorii sociale (Capelle–Pogăcean 2010). Amintirile fostului public susţin această afirmaţie: muncitorii din diferite fabrici aveau loje separate în teatru.

Frecventarea spectacolelor de teatru nu era interzisă, totuşi cea mai frecventă secvenţă din interviurile realizate[1] se referă la natura specială a acestui eveniment emoţional. Aceasta se datorează – într-o oarecare măsură – şi cadrului deosebit: clădirea măreaţă a teatrului, care – în pofida restricţiilor de aprovizionare cu energie termică şi a deteriorării – nu şi-a pierdut din farmecul şi aerul grandios. Publicul orădean considera un eveniment special vizionarea unei piese: „am ieşit din rutina zilelor lucrătoare”; ca semn – ce apare în mai multe interviuri –, spectatorii se îmbrăcau în costumul lor de gală. Participarea la un spectacol avea şi o valenţă socială, ea fiind o experienţă a identităţii comune:

Aveam mare nevoie de asta în acele vremuri. Ceva i-a închegat pe oamenii, inclusiv pe cei necunoscuţi, că nu ne cunoşteam cu toţii. Dar în momentul intrării în clădire simţeam acea vibraţie, că noi toţi intrăm aici, chiar în această clipă, şi vom urmări acelaşi spectacol.

Această legătură invizibilă era – conform interviurilor – semnul apartenenţei la aceeaşi comunitate: comunitatea orădenilor şi comunitatea maghiarilor din acest oraş:

Părinţii mei nu erau orădeni. Teatrul pentru ei însemna că – în final – au devenit locuitorii acestui oraş.

În unele cazuri, „ţesutul social” al oraşului (relaţiile de prietenii) era întărit prin urmărirea aceluiaşi spectacol de teatru, iar ocazia specială de a ajunge la teatru transpunea aceste relaţii într-un univers social mai bogat, în comunitatea virtuală şi reală a orădenilor. Această putere magică a teatrului era palpabilă şi în condiţiile economiei de penurie a anilor 1980:

Îmi aduc aminte de spectacole, la care vreo cinci loje eram noi cu prietenii. Eu cred că teatrul de atunci a fost unul menit să susţină comunitatea, deşi atunci era mult mai întuneric şi mult mai frig. Că era frig în clădirea teatrului. În 1988-1989 am stat cu paltoanele pe noi în lojă, şi lumina reflectoarelor era mai palidă. […] Este o carte a lui György Beke despre bihoreni, cu titlul Aici se regăsesc oamenii, cred că aceasta se întâmpla şi în teatru, unde ne desprindeam de ritmul de toate zilele.

Motivaţia de a participa la acest ritual – conform interviurilor – avea două explicaţii. Pe de o parte, teatrul era – asemenea ocaziilor de urmărire a meciurilor de fotbal (Péter 2018) – un mijloc de a relaxa constrângerile din ce în ce mai severe şi stupide ale anilor 1980:

A: Am simţit tensiunea în care am trăit zi de zi. Fie la şcoală, fie pe stradă, peste tot. Că mereu trebuia să ne fie frică. Şi teatrul a fost o portavoce: scriitorii au spus ceva, şi prin asta s-a ameliorat atmosfera tensionată. Teatrul atunci a fost şi o schemă a rezistenţei, dar în acelaşi timp ne-a făcut să ne simţim bine. Ce vedeam la teatru ne calma şi ne dovedea că lumea nu e chiar aşa de întunecată.

B: Fiecare am avut exigenţa asta de a spune cu voce tare ce era interzis. Teatrul ne dădea acest sentiment, şi nici nu am simţit că încălzirea sălii nu era foarte bună.

A doua motivaţie pentru a frecventa teatrul era o obligaţie pentru minoritari, un sentiment foarte cunoscut printre intelectualii maghiari în anii 1980: fiind conştienţi de criza instituţiilor culturale, solidaritatea cu acestea era considerată o datorie.

Înainte de ’89 aceasta a fost un fel de protest împotriva sistemului. Că era o problemă de suflet pentru oameni să susţină secţia maghiară. Şi aşa era: mergeau la fiecare piesă, oricât de blestemată şi de stupidă era ea, că secţia maghiară avea nevoie de susţinere. A fost şi un sentiment de solidaritate.

Unificarea simbolică a comunităţii şi sentimentul apartenenţei la acelaşi grup a fost transpus şi în anumite practici sociale care aveau loc după spectacol, în afara incintei teatrului, de parcă acel ritual al vizionării pieselor ar fi fost „extins” în alte sfere ale vieţii cotidiene: „după spectacol am discutat ce am văzut. Şi am plâns, dacă aşa era piesa.” sau „aşa ne-am educat copiii, că teatrul este important”.

Este foarte important de menţionat că nu toţi participau la acest ritual. Pentru unii teatrul era doar o ocazie specială, un mod de a petrece timpul liber:

Noi eram preocupaţi cu actorii. Am avut favoriţii noştri, vedetele noastre. Noi mergeam pentru actori. Acest lucru nu era legat de România, ci de viaţa mea personală. Dar teatrul era întotdeauna o lume fermecată, te invita să participi la o poveste care te scoate din lumea ta de toate zilele şi te transpune într-altă lume, a fanteziei, a imaginilor şi a culorilor.

Amintirile despre cele trei piese sunt foarte variate. Unii îşi aduc aminte de Turnuri de lemn, alţii nu. Unii povestesc despre Consolare strămoşească, alţii pun pe listă piesele care aveau valenţe artistice deosebite, dar nefiind legate de discursul minorităţii maghiare („Nu îmi mai aduc aminte despre ce era Consolarea, dar ştiu că era ceva cu secuii. M-am şi mirat, oare cum s-a strecurat ea prin cenzură?”; „Pentru mine piesa cea mai bună era Flori pentru Algernon, datorită performanţei artistice.”). Acest peisaj al amintirilor este extrem de bogat şi ne informează cu exactitate despre diferitele forme ale opoziţiei prin cultură. Amintirile scot la iveală faptul că acest proiect discursiv de unificare simbolică a naţiunii nu era unul atotputernic, nu „prindea” în mod evident la toate categoriile de spectatori. Acest aspect – nefiind subiectul propriu-zis al cărţii – va fi investigat într-o cercetare separată.

Pe parcursul cercetării am realizat un interviu care povesteşte pe îndelete despre spectacolul orădean Consolare strămoşească (Ősvigasztalás. autor: Tamási Áron, regizor: Szabó József, premieră: februarie 1982), care a fost jucată într-un un turneu din Secuime. Voi prezenta mai multe fragmente din acest text, care  – cred – ilustrează cel mai bine acest ritual minoritar maghiar spontan, plin de emoţii şi tensiuni:

Piesa a „prins” pentru că era o temă secuiască, era despre tradiţie. Doi bărbaţi, elemente arhaice, nu era nimic alternativ pe acolo. Nu am planificat să fim emoţionaţi, dar la un moment dat am început să rezonăm cu actorii. Apoi, la sfârşit, eu cu asta am rămas, a fost o linişte mai lungă. Şi toţi am stat. Apoi, aşa cum ploaia cade încet pe acoperiş, cu un sunet lent, au început aplauzele. Oamenii s-au trezit şi aplaudau din ce în ce mai puternic, şi din aceste aplauze deodată s-a făcut un uragan de sunete. E o amintire subiectivă, dar cred că am aplaudat vreo 14-16 minute. Şi la final plutea în aer că ori terminăm cu asta, ori vine poliţia sau securitate peste noi, că deja am făcut o revoltă, nu doar o simplă reacţie la o piesă. Acesta deja era un eveniment comunitar de nesupunere. Bine, în cadrul unui eveniment de teatru, dar totuşi… A fost ceva ce a depăşit dimensiunile clădirii.

Nu am discutat despre impactul piesei, dar ne-am uitat unii la ceilalţi şi ne-am gândit că nu e nevoie de vorbe, ne înţelegem reciproc. A fost ca un secret comun, un sentiment de a comunica fără vorbe. Acasă am vorbit despre piesă, da. Ne-am mirat, oare cum a fost posibil ca ea să treacă de cenzură? Nu piesa în sine a avut impact, ci sentimentul pe care îl evoca, asta a fost tema discuţiilor de acasă după ce am plecat de acolo. Am rămas cu sentimentul de catharsis şi nu cu piesa în sine. Sentimentul că piesa este despre soarta de minoritar şi lipsa libertăţii. Bine, era important şi autorul, şi faptul că piesa era despre un mediu secuiesc. Dar pentru noi ea era în primul rând despre subordonarea minorităţii maghiare.

Fragmentul de mai sus este o ilustrate foarte relevantă pentru acest ritual colectiv, ce relaxa controlului simbolic-ideologic al sistemului (Péter 2018: 112). Aşa cum reiese din această relatare, piesa de teatru a fost doar un prilej, ce – datorită temei sale: identitatea de secui – a făcut posibilă trăirea emoţională a sentimentului etnic (Taylor Woods – Tsang ed. 2014: 2).

Etnicitatea, graniţele simbolice ale grupului minoritar se construiesc şi se reconstruiesc mereu în timpul vizionării acestei piese. Aceasta se datorează nu doar limbii şi contextului instituţional maghiar, ci şi codurilor comune, limbajului comun, semnificaţiei ascunse, care în mod automat îi exclude pe cei care nu sunt membrii grupului propriu (Péter 2018: 112).

Este important de subliniat experienţa colectivă în acest ritual. Reuniunea simbolică a comunităţii nu vizează doar etnicitatea sau identitate minoritară: pentru această audienţă, existenţa minorităţii maghiare ca entitate comună şi activă, respectiv apartenenţa la ea devin o experienţă sau, mai mult: o realitate empirică în sala de teatru. Forţa a acestui ritual constă deci în transformare unei comunităţi virtuale, imaginate (Anderson 1983), într-una reală, empirică, palpabilă, şi – nu în ultimul rând – în una capabilă să trăiască sentimentul de libertate într-o perioadă în care puterea politică viza asimilarea sa.

 

 

REFERINŢE

 

ANDERSON, Benedict

1983 Imagined Communities. Reflection on the origins and spread of nationalism. Verso, London.

APOR, Balázs – APOR, Péter – HORVÁTH, Sándor (ed.)

2018 The Handbook of COURAGE: Cultural Opposition and Its Heritage in Eastern Europe. Institute of History, Research Centre for the Humanities. Hungarian Academy of Sciences, Budapest.

CAPELLE-POGĂCEAN, Antonela

2010 Le theatre et ses publics ou la société socialiste en représentatione á Oradea (Roumanie). In: Radaru, Nadége –Capelle-Pogăcean, Antonela: Vie quotidienne et la pouvoirs sous le socialisme. Karthala, Paris, 351-464.

DE COPPET, Daniel (ed.)

1992 Understanding Rituals. EASA Series, London – New York.

DURKHEIM, Émile

2005 Formele elementare ale vieţii religioase. Sociologia religioasă şi teoria cunoaşterii. Polirom, Iaşi.

FISCHER-LICHTE, Erika

2005 Theatre, Sacrifice, Ritual. Exploring forms of political theatre. Routledge, London – New York.

STRATONE, Nelu

2017 Rock sub seceră şi ciocan. Istoria ROCKului românesc 1960-1989. Editura Hyperliteratura, Bucureşti.

PÉTER, László

2018 Forbidden Football in Ceauşescu’s Romania. Palgrave – MacMillan, London – New York – Shanghai.

TAYLOR WOODS, Eric – TSANG, Rachel (ed.)

2014 The Cultural Politics of NATIONALISM and NATION BUILDING. Ritual and performance in the forging of nations. Routledge, New York – London.

 

Fragment din volumul în curs de apariție DESPRE VIGILENŢA IDEOLOGICĂ: File din istoria cenzurii instituţiilor (maghiare) orădene în regimul Ceauşescu: presă, filarmonică, teatru. Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2019.

 

 

 

 

 

 

 

[1] Pentru acest capitol mă voi folosi de un corpus empiric compus din opt interviuri cu acei oameni care frecventau secţia maghiară a teatrului de stat din Oradea sau au văzut una dintre cele trei piese analizate în anii 1980. Intervievaţii sunt de diferite vârste: cinci au între 60 şi 80 de ani, trei, între 45 și 50. În interviu i-am întrebat despre amintirile lor legate de teatrul anilor 1980, apoi despre cele trei piese din subcapitolul precedent.

Plînsul Ioanei Pavelescu – un pamflet de Péter DEMÉNY

Ieri, am zapat din întîmplare pe portretul consacrat de TVR3 lui Amza Pellea. Au vorbit despre el foștii lui studenți, au fost scene din filmele și din spectacolele în care a jucat și s-a adeverit încă o dată ce actor mare a fost.

Într-un anumit moment actrița Ioana Pavelescu a zis așa: „Cînd au făcut Mihai Viteazul, Sergiu Nicolaescu i-a spus să fie vesel cînd intră în Alba Iulia. Și Amza i-a răspuns: Nu, Sergiu, niciodată. Pentru că el știe.” Aici, actrița a început să lăcrimeze. Apoi, a continuat: „Mihai Viteazu știe că nu va ține.”

M-am gîndit atunci cît de pervers a fost ceaușismul. Nu numai că a folosit mitul construit de pașoptism pentru a-i convinge pe români despre unitatea inextricabilă a României care a fost înfăptuită încă în evul mediu, dar i-a folosit și pe cei mai mari actori pentru a sublinia și a întări credința asta. Charisma unui Amza Pellea a făcut ca nimeni să nu se îndoiască de adevărul incontestabil a ceea ce s-a zis.

Arta pusă în slujba unei ideologii — asta este caracteristic oricărei dictaturi. Trist nu este asta. Trist este că ne cramponăm de prejudecățile induse de ea timp de decenii și le luăm ca pe niște judecăți juste.

Ioana Pavelescu lăcrimase și datorită lui Amza, și datorită lui Mihai. De fapt, nici nu poate să-i despartă pe cei doi. În mintea și în inima ei și a multora (în film, toți vorbitorii au subliniat rolul principal din filmul lui Sergiu Nicolaescu) actorul și personajul se contopesc, sunt emblemele aceluiași adevăr. Și este un adevăr care nu suportă dubii.

Or, asta nu mi se pare înfricoșător din punct de vedere politic, adică datorită faptului că așa se inculcă ideea unei Românii unitare de veacuri. Mi se pare înfricoșător din punct de vedere uman. Ni se zice, prin asta (și filmul apare din cînd în cînd pe canalele de televiziune) că toți românii sunt la fel, că nu e român cel care vede altfel, adică cel care își supervizează miturile fondatoare. La fel ca maghiarii „adînci” care cred adevărul incontestabil al unor pelicule de propagandă în care, la fel, au jucat mari actori, și românii cred într-un Mihai Viteazul care de fapt fusese „trimis” înapoi din secolul al XX-lea. Și atunci cînd este trasată diferența dintre românii „adevărați” și cei „falși”, cu toții avem numai de pierdut.

Ar fi bine ca Mihai Viteazul să poată fi vizionat ca Troia, de exemplu. Sper că nimeni nu-și bate capul cu întrebări de genul „oare Priam fusese într-adevăr ca Peter O’Toole?” Sau dacă totuși, atunci asta rămîne o problemă strict intimă din care nici chiar spectatorul respectiv nu-și face una de principiu și mai ales n-o folosește să facă diferența dintre oamenii „buni” și „răi”.

Mă întristez, apoi, și pentru că genul asta de filme nu poate sensibiliza pe un maghiar în legătură cu istoria României. Toți maghiarii din Mihai Viteazul sunt fie proști, fie măgari, fie aroganți. O altă prejudecată arătată atît de viu, cu concursul și al unor actori maghiari din România. N-au avut cum să refuze un asemenea „privilegiu” și au devenit imortalizați în timp împreună cu ideea fixă în care au fost regizați. Și datorită vremurilor dispersate în care trăim, un Aferim!, de exemplu, mult mai nuanțat decît Mihai Viteazul, nu poate deveni atît de vestit ca pelicula din 1971, deși formulează niște adevăruri mult mai complexe.

 

 

Adevăruri care vindecă… – articolul polemic al lui Tudor Duică

În 1910, cca 20% dintre românii ardeleni şi bănăţeni știau scrie și citi în limba maghiară şi cca 30% dintre saşi şi şvabi (datele sunt aproximative, dar cert este că, majoritatea nu vorbeau limba oficială aproape deloc). Ce-i drept, rata analfabetismului printre români era încă mare, acesta fiind principalul motiv pentru care n-aveai cum să-i obligi pe români să învețe limba oficială.

Azi, cca 95% din maghiari şi cvasitotalitatea etniilor conlocuitoare știu scrie și citi limba oficială a statului, la un nivel acceptabil. Desigur, alfabetizarea a favorizat acest procent extrem de ridicat.

În 1910, 53,6% din populaţia Transilvaniei era alcătuită din români. Transilvania, începând cu anii 1000-1200, funcţie de momentul cuceririi de către regatul maghiar, a aparţinut regatului maghiar, a fost principat independent sub suzeranitate otomană, a fost parte a imperiului austriac, ca mare principat şi a fost parte a Austro-Ungariei, iar vlahii, valahii, românii au fost sub 50%, sau chiar sub 40% înainte de 1700, aşa că nu prea văd unde e maghiarizarea aceea de care se face atâta caz.

Iată datele oficiale mai recente de la recensăminte… români 57-59% în anii 1850 (funcție de surse) 54,9% în 1880, 55% în 1900, 53,6% în 1910. Ce mai asimilare!!!! Și, să nu uităm, cca 100-150.000 de români din Austro-Ungaria au emigrat în perioada 1890-1914. Sigur, au plecat și secui, sași, în număr foarte ridicat, nu doar români. Cert este că, de-a lungul timpului, românii au crescut numeric, nu au scăzut, cu excepția perioadei 1850-1920.

Respect celor care au luptat şi s-au jertfit pentru un ideal frumos, unirea cu Regatul României. Din păcate, noi, românii ne-am cam bătut joc de acel ideal… Cei care au făcut unirea atunci s-ar întoarce în morminte, dacă ar putea vedea ce am făcut noi cu moştenirea lăsată de ei.

În schimb, statul român, mai ales după 1950, chiar a reuşit să aducă populaţia românească a Transilvaniei, Banatului și Părților Ungurești, de la cca 54% în 1920, la 58% în 1938 şi la 71% în 2011. La fel au procedat și în Moldova, cu ceangăii (plus emigrarea evreilor) sau Dobrogea multietnică.

În 100 de ani, graţie politicii centraliste şi omogenizatoare a Bucureştiului, am crescut cu 17%!!! Maghiarii nu au reuşit în cca 50-60 de ani de dualism, decât vreo 3-4%!!! Aud ???

Explicația e simplă, după părerea mea. Până după primul război mondial, Europa încă se ghida dupa principiile iluministe și umaniste ale secolului al XVIII-lea, totalitarismul modern, cel care a schimbat fundamental practicile guvernamentale, fiind ulterior anilor 1900-1920.

Austro-ungarii, în plus, nu au beneficiat nici de tehnologia secolului al XX-lea – comunicații, radioul, apoi televiziunea, transporturi mai rapide și ieftine, care ar fi putut să accelereze centralizarea și asimilarea. Dacă am fi rămas în Austro-Ungaria, și după 1920, e foarte posibil să fi fost o scădere mai accentuată a procentului românilor, datorită dezvoltării economice a orașelor și a colonizărilor cu maghiari, evrei, germani, dar și datorită alfabetizării. Dar, asta este deja istorie paralelă.

Statul românesc național, după anul 1920, s-a folosit de toate aceste circumstanțe favorabile, pentru a-și urmări țelul final: un stat unitar al românilor. A fost atât de pregnantă ideea, încât s-a reușit (în epoca lui Ceușescu) ceva unic în tabăra socialistă europeană: național-comunismul protocronist.

Declarația de la Alba Iulia, atât de invocată de maghiari și sași, dar atât de neglijată de românii din Vechiul Regat (creată de românii ardeleni și bănățeni, atenție), simbolizează cumva exact această schimbare de metode, posibilități și strategie: rezoluția din 1 decembrie 1918 este o sinteză a umanismului propagandistic, fiind totalmente în antiteză cu practicile totalitariste care au urmat-o. Evident, nu doar în România…

Să nu mai vorbim de aducerea de moldoveni şi olteni, cu sutele de mii, de bine ce le era în Vechiul Regat…Să nu mă înţelegeţi greşit, e normal să aduci forţă de muncă, așa s-a făcut mai mereu, inclusiv în epoca medievală sau premodernă, dar totul trebuie să aibă o limită rezonabilă!

Iar în unele orașe ardelene, după 1920, chiar era nevoie de funcționari, profesori, intelectuali care să suplinească plecările elitei maghiare, sau să suplinească lipsa acestor elite românești și care să cunoască bine noua limbă oficială.

Nu are nimeni nimic cu cei nou veniţi, dacă se integrează tradiţiilor și rânduielilor locale. În schimb, e normal să criticăm pe cei care vin cu aere de stăpâni, ca şi fanarioţii numiţi de la Poartă, ca să ne arate ei cum trebuie să ne gospodărim.

Se vede cu ochiul liber ce bine se pricep, au dus România acolo unde nu a mai fost de pe vremea administrației turcilor otomani și a fanarioților…

Plus anihilarea saşilor şi şvabilor, sute de mii de gospodari şi intelectuali, de care România şi Transilvania ar fi avut nevoie de 1000 de ori mai mult, decât de toţi cei veniţi din Regat, în locul lor. E o durere, nu o acuză…

Ma mult, au terminat ce au început alţii şi cu cele câteva sute de mii de evrei, scăpaţi din genocidul fascist.

Foarte mulţi români, mai ales cei care nu sunt din Transilvania şi Banat, cunosc o istorie parţial mincinoasă, mitizată barbar, bazată pe un ultranaţionalism şi şovinism comunisto-legionaroid, care nu le mai permite să vadă adevărul. Dar mulți dintre noi, ardeleni sau bănățeni, cei care cunoaștem urmările chiar pe pielea noastră, îl vedem și-l simțim zi de zi, ceas de ceas.

Un „român verde” spunea pe un forum transilvanist… ” să nu mai rămână picior de vorbitor de limba română în Ardeal, asta au vrut ungurii…” . Absolut patetic.Toate documentele existente, din 1200 încoace, contrazic această aserțiune…

În schimb, noi, românii, am reuşit să nu mai avem picior de evreu, german, grec, armean, etc., am redus numărul maghiarilor cu vreo 300,000 şi pe al românilor cu vreo 4,000,000!!! Tot înainte, tovarăşi, spre o Românie omogenizată, ortodoxă, needucată, majoritar asistată social şi împiedicată chiar de administrația sa, să devină o țară normală, europeană.

Chiar nu pricepeţi ce se întâmplă, dragi concetățeni, sau pur şi simplu nu vreţi să pricepeţi ? Din ura asta indusă faţă de unguri, călcaţi în picioare orice urmă de adevăr…

P.S.
Nu sunt un mare fan al dualismului și nici pro-maghiar nu sunt, cum mă acuză tot felul de hoandre și birlici patriotarzi şi ştiu foarte bine cât au avut de suferit, mai ales din punct de vedere politic, românii ardeleni, în acea perioadă…

Dar asta nu mă împiedică să văd, că ceea ce facem noi, românii, de aproape 100 de ani încoace, nu este nici bine şi nu este nici corect.

P.S. 2
Moldovenii și dobrogenii m-ar putea contrazice. Ei au vechime mai mare, din acest punct de vedere.

Sursa textului: FB.
Ilustrație de Elemér KÖNCZEY

ENDRE ADY- Gog şi Magog – traducere creativă de ȘERBAN FOARȚĂ

Coborâtor din Gog sunt, şi Magog,

În ziduri bat şi-n porţi, – cât poţi să baţi;

Ci să-mi răspundeţi, totuşi, vă mai rog:

E slobod a mai plânge sub Carpaţi?

 

Prin Verecke venit-am anevoie,

Cântări străbune mai aud în noi,

Prin Dévény să vin, azi, e, oare, voie,

Cu noul cânt al timpurilor noi?

 

Să fiu alt Vazul, bravu-aed străvechi!

Ca, însă, noul cânt să nu-l aud,

Turnaţi-mi plumb în clocot în urechi,

Călcaţi-mă-n picioare tot mai crud!

Dar pân’ atunci, noului nostru cânt

Îi cresc, în cazne, aripi largi; ba chiar,

Urât de mulţi în Pustă, – cu avânt,

Tot va să-nvingă, proaspăt şi maghiar.

 

 

 

 

 

Coca-cola și omul transilvan – tableta lui Péter DEMÉNY

Recent, am fost la festivalul Proetnica de la Sighișoara, unde Doamna Beatrice Ungar, redactorul-șef al săptămînalului german „Hermannstädter Zeitung” a spus la lansarea cărții Marianei Gorczyca: „este vorba, în roman, nu despre multiculturalitate, ci despre pluriculturalitate”.

M-am tot gîndit la diferența asta fină. Cred că Coca-cola este multicultural: nu știe nicio limbă, dar pe ea o cunoaște toată lumea. Tot așa și cu Mc Donald’s sau cu Gillette. Un om transilvan este sau cel puțin poate fi un pluricultural așa cum protagoniștii romanului Dincoace și dincolo de tunel. 1945 sunt într-adevăr: știu mai multe limbi, provin din familii mixte, au rude pe tot eșichierul etnic.

Să fiu bine înțeles: nu este vorba, aici, doar de întîmplare, ci și de autoeducare. Poate nu avem tată maghiar și mamă româncă, sau mamă săsoaică și tată secui, dar tot ne putem interesa de ceea ce este în jurul nostru și putem învăța ceea ce ne înconjoară. Putem încerca să nu fim obtuzi, încuiați sau supărați. Curiozitatea vie, mintea deschisă, sensibilitatea dinamică, culturile care se întrepătrund în personalitatea, structura aceleiași persoane sunt marca cea mai frumoasă a unui om transilvan.

Nu vorbesc aici împotriva Gillette-ului: vorbesc pentru Siebenbürgen, Erdély, Transilvania, pentru Transilvania, Erdély, Siebenbürgen. Vorbesc împotriva meciului insipid care se joacă de multe ori și care ar putea avea titlul: cine-a fost primul aici? Ar fi bine să înțelegem că nu trăim pentru vreun premiu ci pentru buna noastră dispoziție. Pluriculturală, așa cum s-a exprimat Doamna Ungar.

 

Fotografie de Noémi EPERJESI

A trăi în limba ta și a locui în limba celuilalt – eseul lui Attila Csiki, profesor și traducător din Mediaș

Am crescut și m-am format într-un orășel din centrul Transilvaniei unde locuiau trei limbi într-o frumoasă vecinătate și unde majoritatea vorbeam aceste limbi aproape perfect. Trilingvismul a fost o stare firească pentru ungurii, sașii, respectiv românii din Mediaș, mai ales pentru cei care am învățat în aceeași școală. Cea mai veche amintire a sentimentului de celălalt o păstrez din grădiniță. Nu îmi aduc aminte de multe nume, iar chipurile se rostogolesc tot mai afund în negura trecutului, dar am păstrat amintirea unor senzații și trăiri legate de mulți oameni, de multe lucruri și întâmplări. Celălalt de lângă mine a început să se definească în momentul în care am realizat că nu îmi răspunde, că nu mă înțelege, deși vorbeam – aveam impresia – destul de clar și articulat. Mă jucam cu ceilalți copii, ne dădeam jucăriile din mână sau rupeam bucuroși aceeași păpușă, gesticulam, râdeam, ne îmbrânceam și… era perfect.

Cu vorbele era mai greu. Le împărțeam cu aceeași bucurie ca și jucăriile, dar se izbeau de un zid nefiresc. Dincolo erau colegii mei care mă priveau nedumeriți, probabil în aceeași măsură ca și mine, pentru că nu înțelegeau vorbele mele. Dacă îmi răspundeau aveam aceeași senzație ciudată ca și ei, auzeam fără să pricep sensul vorbelor. Încă nu puteam pricepe nici eu, nici ceilalți că vorbim limbi diferite. Eu vorbeam limba maghiară învățată acasă, iar ei vorbeau limba română deprinsă tot din casă. La vârsta la care trebuia să încep grădinița vorbeam doar limba mamei care, venită dintr-un sat unguresc, învăța în rând cu mine limba română. Ca să fie mai ușor și mai sigur pentru amândoi am fost înscris la secția română. Așa am învățat să ies din limba în care trăiam deja confortabil cu familia, ca mai apoi să locuiesc și în limba celuilalt pe care l-am descoperit lângă mine. Celălalt era cel care nu locuia cu mine în aceeași limbă, dar trăia în proximitatea mea și am descoperit treptat că singura diferență dintre noi este doar limba pe care o vorbim fiecare. După ce am început să ies afară la joacă am mai descoperit un alt celălalt. Era un băiat molcom cu o față lungă și zâmbitoare care m-a întrebat direct într-o zi: „ – Spiel mit mir?”. Nedumerire totală din partea mea. Apoi m-a întrebat în maghiară ceva și am putut comunica. Vorbea și limba română, dar am înțeles mai târziu că nu o vorbea prea corect. Acasă el trăia și locuia în două limbi, în germană și maghiară. Mai exact în săsește, pentru că germana a însușit-o la școală ca majoritatea copiilor sași. Acasă vorbeau săsește, dar la școală, la biserică și în multe alte împrejurări vorbeau germană. Mama lui era unguroaică, așa că a învățat din casă și ungurește, iar pe stradă, spațiul tuturor limbilor, a învățat și limba română.

În timp am aflat că celălalt poate fi și agresiv. Am trăit mici șicane pe care nu le-am luat în serios niciodată, dar care îmi lăsau un gust amar. În liceu am început să fiu atent la detaliile care făceau diferența între mine și celălalt, dar care îmi întăreau convingerea că sunt mai multe lucruri care ne unesc decât acelea care ne separă. Am auzit multe povești despre fapte regretabile care s-au petrecut într-un trecut contorsionat și care încă mai trezesc resentimente sau care sunt readuse intenționat în atenția publică pentru a resuscita ura împotriva celuilalt. Cele mai dramatice, mai sângeroase momente din istoria comună sunt cele din 1848-49, respectiv anii din perioada hortystă, de după Dictatul de la Viena. Istoria oficială predată prin școli nu vorbea niciodată despre atrocități însă există o altă istorie care circulă prin varii canale și care se spune pe tonuri diverse. Deseori pe tonuri răstite, acuzatoare care încearcă să păstreze cât mai mare distanța dintre străinul din mine și el, cel care se simte obligat de a vedea în celălalt doar un străin.

Dar sunt și voci cu tonuri mai blânde care povestesc nu pentru a acuza, ci pentru un efect de pharmakon. Scriitorul Mircea Tomuș, în romanul Aripile demonului, face o analiză extraordinară a evenimentelor din nordul Ardealului, cedat după 30 august 1940. Povestește dintr-o perspectivă subiectivă, a celui care a fost martor la întâmplări și care, cu mintea unui tânăr de doar 14-15 ani, a putut să priceapă că asemenea grozăvii se pot întâmpla doar în situații extreme atunci când celălalt devine străinul care se transformă brusc într-o amenințare și în care nu pot vedea chipul lui Dumnezeu. În asemenea momente orice se poate întâmpla, iar cei care se opun demonizării sunt aceia care au tăria necesară de a acționa în virtutea unei educații și a credinței într-o forță divină care ne încearcă uneori, dar ne îndeamnă întotdeauna la comuniune. Acest roman este printre puținele scrieri care nu acuză și nu judecă. Încearcă să restabilească un echilibru firesc.

Zăbovind puțin în zona livrescului pot afirma că aici în lumea literaturii m-am simțit cel mai confortabil. Citind în două limbi de fapt trăiesc în două limbi. Bilingvismul cultural (George Steiner, După Babel) este capabil să estompeze asperitățile ideii de alteritate mergând până la identificarea cu celălalt prin fenomenul extraordinar al traducerii. De cele mai multe ori când citesc literatură, mă gândesc automat la cum ar suna în limba cealaltă. Cum aș putea să traduc anumite expresii specifice doar limbii în cauză? Este un fel de provocare în a demonstra sau a destructura anumite mituri ale intraductibilității. Privind înapoi la ultimii treizeci de ani constat că pot delimita două dimensiuni ale societății în care problematica celuilalt este tratată total diferit. Pe de o parte avem societatea civilă, populația simplă, „omul de rând” în care subiectele legate de naționalitatea fiecăruia sunt tratate firesc, cu toleranța și înțelepciunea consolidată în sute de ani de conviețuire. Celălalt nu este o ființă malefică, ci mai degrabă acela cu care ai putut împărți bucuriile și, mai cu seamă, necazurile. Pe de altă parte avem politicul care pare să nu aibă nici o legătură cu omul de rând care l-a creditat cu votul său, trimițându-l la cârma destinelor noastre. Omul politic s-a folosit de celălalt definind în el străinul care „vrea să ne fure pământurile” și multe alte bazaconii. Cel mai regretabil moment a fost 15 martie 1990, când politicienii în cauză au întărâtat spiritele până când s-a ajuns la crime. Și azi își ascund deseori neputința în spatele discursului naționalist, un discurs în care se vorbește despre „mândria de a fi român/ ungur”, ca și când naționalitatea dobândită prin naștere ar fi fost rodul unui efort cu care să mă mândresc sau nu. M-am născut și trăiesc într-o limbă pe care mi-o asum prin faptele mele și gândurile mele. Pot fi mândru pentru ceea ce fac în această direcție, dar nu pentru că îmi impune o anume direcție de partid.

Vreau să închei cu o întâmplare petrecută undeva pe Valea Hârtibaciului, în județul Sibiu, într-o comunitate mică, izolată de oficialități. Aproape fără administrație (la propriu), fără politic, fără nimic care să perturbe echilibrul. Trăiesc împreună români, puțini unguri, câțiva sași și țigani. În urma globalizării s-au stabilit în ultimii ani și un belgian, respectiv un elvețian. La un moment dat a murit un bătrânel ungur care era îngrijit de o țigancă din sat. Nu avea rude în afară de o soră, căsătorită departe în Constanța și incapabilă să se deplaseze. Era deja seară și ne-am adunat în jurul său câțiva vecini așteptând să sosească salvarea. Cu Lajos bácsi nu știau ce să facă, nefiind ortodox. Mă așteptau pe mine să rezolv cumva înmormântarea cu preotul maghiar. După ce am discutat la telefon aceste detalii legate de slujbă, m-am întors și stăteam împreună în odaie acei câțiva vecini. Așteptam în semiîntuneric, la lumina lumânărilor. Era o liniște blândă care a fost spartă la un moment dat de vocea belgianului: „- Eu nu știu Tatăl nostru decât în belgiană.” Cineva a zis că ar fi bine să se spună Tatăl nostru în maghiară, că doar Lajos bácsi era maghiar. M-am ridicat și am început să spun rugăciunea în limba maghiară, iar la un moment dat, am auzit că toți cei din jur spuneau același lucru, doar că în limba română. Fețele noastre erau luminate de aceeași lumină palidă a lumânării, iar vocile noastre articulau în limbi diferite aceeași rugăciune. Celălalt nu mai era nici printre nici între noi. Eram doar o comunitate mică unită în fața morții, rostind o rugăciune comună în limbi separate, dar totuși împreună.