Cronică de teatru – despre Mihai Viteazul/Mihály Vitéz de Csaba Székely – articol de Adrian Mureșan, creatorul brandului ardelenesc luminos Light Nouveau

Echipa Ándi Gherghe-Székely Csaba dă o “Cale Lactee” autohtonă la 49 de ani după Bunuel-Carriere.
Am fost la spectacolul Mihai Viteazul/Mihály Vitéz, o creație Teatru 3G Szinhaz și mi-a plăcut. Recunosc, am fost echipat foarte bine pentru acest spectacol. Am citit nu foarte demult “Românii supt Mihai Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu și sunt mare fan Luis Bunuel.
Autorii reușesc să te facă să-ți pese de Mihai în primele 3 minute ale piesei. Dacă credeți că e puțin lucru, vă întreb: care dintre voi a simțit tristețe adevărată, umană, când moare Decebal sau Mihai în filmele lui Sergiu Nicolaescu? Ați jelit ca pentru un prieten, sau ați zis ceva de genul “ce păcat, ocazie istorică ratată”? Punerea în scenă contemporană, cu haine și recuzită de zi cu zi, aduce faptele lui Mihai mai aproape de noi, sugerând că și noi, cu problemele noastre de zi cu zi, putem face istorie precum a făcut Mihai. Acțiunea, respectând îndeaproape evenimentele istorice, e repetitivă, absurdă. Precum viața. Nu degeaba zice o vorbă: “viața bate filmul”. Ca și în viață, comunicarea dintre personaje e plină de greutăți, un dialog al surzilor ca cel dintre două tabere politice din ziua de azi. Dacă din filmul lui Sergiu Nicolaescu am rămas doar cu figura serioasă a lui Amza Pellea sub cușmă, piesa lui Gherghe-Székely m-a făcut să resimt la modul cel mai interiorizat complexitatea conjuncturii, a momentului istoric si a omului. Personajele sunt tridimensionale, îi simțim aproape de noi pe toți, chiar dacă Báthory, Makó și doamna Stanca sunt cele mai savuroase. Alt element bunuelian a fost folosirea acelorași actori pentru mai multe roluri, o mișcare în sens invers celei din “Acest absurd obiect al dorinței”, unde două actrițe joacă același personaj. Nu suntem înterschimbabili? Sfârșitul piesei e o chemare subtilă la acțiune. Chiar dacă deja de la începutul scenei știam că va muri, am lăcrimat când s-a întâmplat. Poezia și cântecul ce urmează ne face să reflectăm în ce măsură noi, cei de azi, arătăm măcar o fracțiune din curajul acestui om, chiar așa cum a fost descris în piesă. Un comerciant cu origini incerte ce s-a aruncat în vârtejul unor evenimente complexe, “ne dă clasă la curaj”. Românii, a cărui imn național vorbește despre „Viața-n libertate ori moarte!” nu ridică vocea când la cabientul de analize medicale li se spune că “nu mai sunt fonduri”, claxonează participanții la trafic și pietonii în loc să ceară primăriilor să facă drumuri și sensuri giratorii decente, plătesc fondul clasei fără să comenteze, iar în privat se plâng.
Ce efect va avea piesa în contextul reconcilierii româno-maghiare? Păi să observăm un lucru evident: mii de maghiari din Ungaria și România au stat peste două ore pe scaun să vadă o poveste despre primul român ce a unit cele trei țări provincii românești. Oricum o iei, e un lucru remarcabil. Mihai, Sigismund Báthory, Andrei Báthory, și celelalte personaje, apar în primul rând ca oameni, doar apoi ca generali, învingători și învinși. Aici e primul pas spre reconciere: să privim pe omul de de altă etnie de lângă noi, în primul rând ca pe un om cu aspirațiile, dorințele, luptele lui interioare, și nu ca pe un “(fost) asupritor”, “colonist”, “norocos învingător” sau alte etichete. Din acest unghi, piesa e un bun pas inainte spre reconciliere.
Reflectă piesa realitatea timpului? Am întrebat odată un veteran al războiului din Vietnam: ”Ce părere ai despre Apocalypse Now, descrie fidel războiul din Vietnam?” (normal, e prima întrebare care-ti trece prin cap când auzi că un om a fost in Vietnam ). Răspunsul său a fost “Știi ceva, filmul acela e așa de nebunesc încât descrie cel mai fidel cum a fost în război”. Aceeași impresie mi-a lăsat-o și piesa lui Gherghe-Székely. Ca senzație, imagine, s-ar putea să fie una din cele mai corecte reprezentări a evenimentelor. În orice caz, mie îmi amintește de starea de uimire și confuzie pe care am avut-o citind opera lui Bălcescu.
Ca și construcție, Mihai Viteazul îmi aduce aminte aminte de “Calea Lactee” a lui Bucuel-Carriere. Și “Calea Lactee” e un film bine documentat, în care personajul istoric, aici Isus, apare umanizat, râzând, renunțând să-și taie barba în ultimul moment. Acel film m-a îndemnat să citesc Biblia mai în amănunt. Cred că și această piesă va indemna oamenii să caute să înțeleagă mai mult din istoria comună a acestei țări și să privească spre viitor cu curaj.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s